Aberatii cromatice: Paris III

Vine, vine, vine… Ziua a doua si partea a 3-a a orasului luminilor...
Incepe cu imagini de la Doamna Noastra a Parisului (Notre Dame de Paris), celebra catedrala gotica, casa a Cocosatului lui Victor Hugo si a frumosilor sai prieteni, Les gargouilles, altfel, niste nevinovate sculpturi cu rol in evacuarea apei...

Catedrala este principalul bastion catolic al arhidiocezei din Paris si resedinta arhiepiscopului aceluiasi oras. Este o cladire mare si parca un pic apasatoare si sumbra cand te apropii de ea.

Povestea ei incepe pe la 1160, cand episcopul Maurice de Sully a decis ca predecesoarea catedralei noastre nu mai este vrednica de rolul ei si trebuie daramata. Pentru a face loc noii catedrale, au trebuit daramate si alte cateva case din zona (iata ca aceasta manie cu demolarea altor case exista si pe alte meleaguri cu mult inainte de anii ’80 de la noi). Constructia ei efectiva a inceput in 1163 si s-a terminat in 1345 (a durat 182 de ani).
Inauntrul catedralei, un amestec de modern cu medieval si aceeasi senzatie de apasare, de a te face sa te simti ca o insecta mica in fata grandorii acestei constructii.

Din loc in loc, simboluri de reculegere si meditatie, care iti aduc aminte de scopul ei primar.

Dupa vizita in interiorul catedralei (moka, apropo, doar statul la coada costa neste timp), am decis sa merem si pe unde se bataia micul Cocosat al lui nea Victoras, adica sus, sus, in varful catedralei. Vizitatul asta cica ar fi costat neste euroi, dar noi eram inarmati cu un pass luat de pe la Versailles, care ne acorda dreptul de a ne scuipa plamanii pe trepte pana sus fara a mai achita taxa respectiva. Toate bune si frumoase, insa dupa ce am dat coltul catedralei (la propriu dragii mei, stati linistiti), am dat cu ochii de ceva de care pass-ul nu ne scutea: o coada, cam ca cele la banane de pe vremea impuscatului. Fara exagerare, cred ca am stat vreo ora, doua la ea. Noroc cu un nene care ne-a facut asteptarea mai placuta, cu tot felul de giumbuslucuri in care implica trecatorii.

Doamna din pozele de mai jos stia ca este insotita de cineva, asa ca nu s-a mirat sa fie luata de mana, surpriza a aparut insa cand a bagat de seama cine era cel care o luase. Am avut niste momente extrem de placute urmarindu-l, am ras cu lacrimi. Merci beaucoup, monsenieur.

In sfarsit, gata cu coada, am intrat… Si da-i si urca, si urca, si iarasi urca, pana cand se vede o luminita… Ura, am infrant, am ajuns… De ajuns, ajunsesem, dar undeva la mijlocul drumului, un fel de muzeu, unde am mai avut de asteptat o tura, pana se elibera pe sus.

Dupa acest mic intermezzo, am razbit cu ceata la aer, prin locurile de joaca ale Cocosatului si prietenilor lui. Si, bineinteles, au urmat, pasiunea acestei excursii, panaramele Parisului de sus...

Nu puteau lipsi Turnul si Sacre Coeur...

Et Les Gargouilles...

Pe langa Gargui, micul cocosat mai avea si alti prieteni, mai evlaviosi, tot pe sus, pe copertina.

Tot aici sus e si clopotnita. Notre Dame are 5 clopote, din care cel mai mare, Emanuel, cantareste un pic peste 13 tone. Cel din poza nu e micul Emanuel, este unul din celelalte 4.

Dupa atata alergatura in sus si in jos aparuse foamea, asa ca am traversat Sena si am cautat o bodeguta in care sa ne astamparam foamea. Pe stradute, cam la fiecare bodeguta de acest fel, erau cate un nene sau o tanti care stateau in usa gata sa te agate sa intri sa te ospatezi la ei. Si cum stradutele erau inguste...

Dupa masa, pierdere de timp in dulcele stil clasic parizian, pe malul Senei.

Am trecut la batut praful Parisului pe jos si la un moment dat am traversat Sena pe un pod de lemn foarte frumos unde oamenii mancau, pictau, cantau la chitara, pentru a ajunge in fata Louvrului. Am intrat prin curte, dar era destul de tarziu sa vizitam tot muzeul, asa ca ne-am multumit cu o vizita preliminara.