Paris IV

Ziua 3 a excursiei a inceput intr-o atmosfera vesela, la catacombele Parisului. Catacombele sunt vechile cariere de la Tombe-Issoire, exploatate inca din Evul Mediu (istoria lor incepe undeva in anul 60 B.C., si isi are originile in niste tuneluri sapate de romani, tot cu scop de cariere). In anul 1785 au fost transformate pentru a deveni un osuar care sa primeasca ramasitele celor ingropati in vechiul cimitir al Inocentilor, cimitir care gazduia locul de veci al multor parizieni de secole.

Zidurile catacombelor sunt acoperite de graffiti care dateaza din secolul XVIII incoace. Ca sa ajungeti la ele, trebuie mai intai sa stati la o coada extrem de mare (cam 2h era in ziua in care le-am vizitat) si apoi sa va pregatiti sufleteste :). Vizita incepe cu cateva sute de trepte de coborat si cu cateva avertismente pentru cei care sufera de inima sau de plamani (aerul e destul de rarerifat jos, nu cine stie ce, dar totusi...). Tunelurile sunt marcate cu o linie neagra pe sus, de nesters, care servea drept fir al Ariadnei in acest adevarat labirint (se spune ca pe aici se intalneau conspiratorii si in secolele XVIII, XIX si in secolul XX, in timpul celui de-al doilea razboi mondial – desi acestia din urma erau cunoscuti indeobste sub numele de Miscarea de Rezistenta). O alta utilizare, mai placuta a lor era de a gazdui petreceri (Bamboo, eat your heart out). Charles X avea acest obicei inainte de Revolutia Franceza. In zilele noastre cica s-ar fi reluat acest obicei, insa eu nu am vazut pe nimeni dansand pe acolo cat am vizitat (cred ca daca ar fi sa danseze cineva, ar fi aia mici si rai din Blade ).
Deasupra portii de intrare in Catacombe, aducand aminte de Infernul lui Dante, se poate citi epigraful poetului/abate Jacques Delille: “Opreste-te! Aici este Imperiul mortii”. Nu a exagerat, credeti-ma.

Pana la intrarea in catacombe mai erau pe ici pe colo cateva sculpturi, unele care mi-au amintit de Helm’s Deep

Dorothy, follow the black brick line (oricum, ceva imi zice ca nu mai eram in Kansas).
Tot urmand linia neagra, ajungem la avertismentul de care pomeneam mai devreme. So here goes...
Dupa cum ziceam, nu a mintit (avertisment celor mai slabi de inima, urmeaza imagini mai socante)
Din fericire, dupa o lunga preumblare prin imperiul lui Hades (Cerberul nu era la poarta cand am intrat), am vazut si iesirea din infern (insa mai aveam de urcat vreo 300 de trepte pentru a da de aer).
Urmatoarea oprire pe ordinea de zi... Ia sa vedem daca ghiciti.... Drums Drums.... Ei bine, da, Cimitirul Pere Lachaise. Peachy, isn’t it? Numele necropelei (din gr. nekropolis "cetatea mortilor") provine de la confesorul lui Ludovic IV, Père François de la Chaise.
Pere Lachaise este cel mai mare cimitir din orasul Paris (nu luam in considerare suburbiile), el se intinde pe vreo 48 de hectare. Ai nevoie de o harta pentru a te orienta prin el, si nici cu aia nu esti sigur de rezultate. Cimitirul a fost infiintat de Napoleon in 1804 si la momentul deschiderii sale, era considerat ca fiind prea departe de centru, ergo a avut parte de putini chiriasi. Pentru a atrage locatari, cei care se ocupau de marketingul cimitirului au ales sa faca 2 transferuri de marca in anul de gratie 1804: La Fontaine (il stiti, e ala cu Boul si Vitelul si alte scrieri actuale) si Moliere (asta din urma a jucat in echipa celor cu teatrul, a scris cateva piese mititele si el). E, auzind parizienii de una ca asta, au inceput si ei incet, incet sa locuiasca alaturi de vedete, si uite asa a inceput sa creasca numarul de chiriasi ai cimitirului. Astazi, numarul celor ingropati acolo se ridica la peste 300.000 plus cei incinerati care se odihnesc in Columbarium.
Aici sunt ingropati si 2 romani celebri: George Enescu, Elvira Popescu.
Alti chiriasi celebri ai acestui stabiliment sunt: Joseph-Ignace Guillotin (daca nu stiti cine e, va garantez eu ca multi nobili au regretat nasterea acestui om in timpul Revolutiei Franceze – hint: incercati sa asociati numele lui de familie cu o celebra metoda de executie), Simone Signoret, Yves Montand, Gilbert Becaud, Edith Piaf, Oscar Wilde, Apollinaire, Balzac, Sarah Bernhardt, Maria Callas (ma rog, urna in care a fost cenusa ei), Champollion, Chopin, Delacroix, Modigliani, Jean Moulin, Murat, Ney, Proust si multi multi altii.
Scopul vizitei mele acolo era bine stabilit. Doream de foarte mult timp sa vad un anume mormant. Cam de pe la mijlocul anilor ’90 am aceasta dorinta. Voiam sa vad mormantul lui, al lui Jim.
Am ajuns la cimitir la 6 fara un sfert, la 6 inchidea. Am trecut val vartej de porti si am inceput sa ma plimb de nebun prin cimitir. Bineinteles ca intrasem prin poarta cea mai departata de mormantul lui Jim si nu aveam nici harta. Pe drum ne-am intalnit cu un cuplu de americani care nu au stiut sa ne zica unde e mormantul, dar au fost destul de generosi sa ne doneze harta lor. Bon, aveam harta acum, dar pentru a o citi, aveam nevoie si de un punct de reper pe care l-am gasit cu greu. Dupa ce, in sfarsit reusisem sa imi dau seama incotro trebuie sa o iau, incep sa apara pazinicii care sa ne dea afara, ca era ora inchiderii. Si uite asa, fratilor, a inceput vestitul joc, te-am zarit printre morminte, in care noi ne pitulam pe dupa cavouri sa scapam de umbra vigilenta a paznicilor. Si continuam apoi in pas alergator ruta catre Jimbo. Bai fratilor, e mare cimitirul asta, dar mare rau de tot, si nu va inchipuiti ca are numai neste alei micute ca ale noastre, noooo neica, are niste alei principale, pe unde pot trece linistite 2 tiruri unul pe langa altul. Revenind la alergarea noastra printre morminte, din cand in cand, mai salutam vreo celebritate cunoscuta, ne mai opream, ca nu coincidea harta cu locul unde eram, ma rog, din astea. Cand in final, am decis sa iesim dintre cavouri, ca simteam ca suntem pe aproape, nenorocire, o masina de patrulare, cu patrula in ea, ne bungheste. Eu trag adanc aer in piept, imi fac planul de bataie, si ma pregateam de negocieri pe viata si pe moarte. Ei opresc langa si ne intreaba ce-i cu noi pe acolo, ca mai e nitel si tre sa iasa chiriasii la plimbare si poate ii deranjam. Eu: pai sa vedeti, cautam si noi mormantul lui Jim, stim ca e pe aproape, bla, bla... Ma asteptam sa ma dea in suturi afara (deh, obisnuit cu cimpanzeii de pe la noi). Astia foarte amabili, da, e aproape, haideti cu noi sa vi-l aratam, dar va rugam nu stati mult, ca e ora de inchidere si nu am vrea sa va prinda chiriasii pe aici. Eu: wow, that was easy, pe ce planeta sunt? Ne-au condus baietii pana la mormant, care era la 2 aruncaturi de bat (dar niste aruncaturi mai dosnice asa, nu la strada) si ne-au lasat in plata noastra, increzatori ca vom respecta rugamintea lor (ceea ce am si facut). Daca eram in Romanica, poate petreceam si o noapte in arest pentru cutezanta. I-am facut cateva poze, am stat nitel pe acolo, am remarcat ca avea flori si lumanari aprinse si apoi am plecat spre iesire.

Sper ca intelegeti de ce nu am alte fotografii din cimitir, dar promit ca ma revansez la o viitoare vizita in Paris.
Urmatoarea oprire, dupa atatea oseminte si morminte: Catedrala Sacre Coeur din boemul Montmartre.
Dealul Montmartre pe care este construita bazilica, a fost din cele mai vechi timpuri un loc sacru, un loc in care s-au rugat druizii, galii, romanii.
Bazilica a inceput sa fie construita la 16 iunie 1875, sub indrumarea arhitectului francez Paul Abadie. Stilul este romano-bizantin si a fost finalizata in 1914. Punctul sau de constructie este cel mai inalt din tot Parisul, si de pe treptele sale se poate admira o priveliste minunata.
Ca sa ajungi la ea, trebuie sa treci prin boemia de prin Montmartre, si la un moment dat, o zaresti, timida, printre casele inalte si apropiate.
Pe masura ce te apropii, lasa timiditatea la o parte si devine din ce in ce mai impunatoare.
Dupa o vizita prin bazilica, la iesire ne astepta cel mai frumos moment din toata aceasta vizita la Paris: pe treptele din fata, o multime de oameni urmareau un concert ad-hoc al unor tineri francezi, care cu un microfon, o boxa, diverse instrumente, vocile lor si miscarile de dans au facut sa treaca vreo 2 ore ca si cum nu ar fi fost nimic. Efectiv, nu am simtit cum a trecut timpul, stand pe acele trepte, ascultand muzica si privind Parisul. C’etait magnifique!
Dupa atata cantat, Heineken sa traiasca :).
Chiar si dupa Heineken, cantatul asta mai usuca gatul, asa ca schimbam garda.
La final, cheta.... Ca sa aiba si artistii din ce trai. Super tari acesti oameni, nu aveau nici o treaba, tot timpul cu zambetul pe buze si ii faceau si pe cei din jurul lor sa rada. E in top 5-ul celor mai frumoase momente.
Dupa ce am coborat din Montmartre, ne-a atras atentia o moara unde intrarea era cateva sute de euro, asa ca am pozat-o pe afara si am expus-o si pe aici sa o fac de rusine. Mi se pare cunoscuta dar nu as putea zice de unde.
Mi-am amintit, e un local de ii zice “Moara Rosie” si cica e un Cabernet...aaaa, pardon, am citit de pe eticheta din fata mea, cabaret, construit in 1889 in Montmartre, in celebrul district Place Pigalle (un fel de Cartier Rosu din Paris, dar mai celebru decat ala din Amsterdam). Aici a luat nastere can-can-ul (dansul, nu fituica de pe la noi), si tot aici au cantat de-a lungul timpului Ella Fitzgerald, Liza Minelli, Elton John, Frank Sinatra, Edith Piaf si multi altii. Daca aveti timp si bani, merita sa mergeti sa stati la coada pentru a vedea spectacolulAici se incheie si ziua 3. Ne revedem curand. Ceau.